Ce este mâncatul compulsiv și cum apare acesta?

„Nu pot să mă opresc.” Aceasta nu e o figură de stil. Este fraza pe care o spun des cei care se confruntă cu mâncatul compulsiv — un comportament interior care nu are nimic de-a face cu răsfățul sau plăcerea, ci cu o nevoie de descărcare urgentă, ca o supapă de salvare.

🔎 Ce este mâncatul compulsiv?

Mâncatul compulsiv este un act repetitiv, automat, și impulsiv, prin care o persoană consumă mâncare fără să îi fie foame, într-un ritm accelerat, cu o senzație clară de pierdere a controlului.
Chiar dacă știe că nu are nevoie de mâncare și că acest comportament îi face rău, nu se poate opri. Mâncatul devine o formă de evacuare a unei tensiuni invizibile, interne.

👉 Nu este vorba despre poftă sau plăcere. Nu este un gest conștient, ci o compulsie, o forță interioară care „apasă butonul” înainte ca persoana să aibă timp să aleagă altceva.

⚠️ Exemple reale de compulsie alimentară

Mâncatul compulsiv nu e o alegere. E o deturnare interioară. Dacă te confrunți cu aceasta tulburare alimentară este ca și cum ceva din tine apasă pe accelerație fără să te consulte. Uite cum se manifestă în realitate:

• Te trezești în fața unui sertar cu gustări și îți dai seama că nici nu știi cum ai ajuns acolo. Ai mâinile pline și gura deja mestecă.

• Deschizi o pungă de biscuiți și îți spui „iau doar 2”. Dar simți o presiune să continui, chiar dacă ești conștientă că ți-e rău. E mai ușor să termini decât să te oprești la mijloc. Nu e poftă. E nevoie urgentă și neclară care îți ocupă tot ecranul minții.

• Simți o tensiune difuză în corp — o neliniște, o apăsare. Mergi direct la frigider, fără foame reală. Nici nu știi ce cauți. Vrei doar să scapi de starea aia. Ca o disperare.

• Într-o fracțiune de secundă, îți pierzi contactul cu corpul tău. Nu mai auzi semnalele de foame sau sațietate. Devii o mână care apucă, mestecă, înghite. Automat.
• Chiar dacă știi că te vei simți rău după, nu te poți opri în mijlocul episodului. Mintea rațională dispare. Vocea interioară zice: „oricum am început, măcar să termin”.

• Deși ai terminat cina, te apuci de ronțăit în picioare, cu o energie compulsivă. Nu are legătură cu gustul. Are legătură cu golul intern care cere ceva. Orice. Acum.

După episod, vine faza 2: vinovăție, rușine, confuzie. „De ce nu pot să mă opresc? Ce e în neregulă cu mine?” — iar aceste întrebări sapă și mai adânc tunelul compulsiv.

🧠 Ce se întâmplă în creier?

Mâncatul compulsiv apare când creierul învață că alimentele sunt o cale rapidă de reglare emoțională. Când trăim stres, durere, oboseală sau traume nerezolvate, cortexul prefrontal (centru al deciziilor) cedează, iar sistemul limbic (centrul recompensei și supraviețuirii) preia comanda. În acele momente, mâncarea devine un calmant, un sedativ neurochimic.

Cu fiecare episod, această cale devine mai adâncă — se întărește prin neuroplasticitate negativă. Așa apar automatismele. Așa se naște compulsia.

Povestea Irinei – din compulsie către libertate

(*pentru confidentialitate, numele nu este real)

Pe Irina am cunoscut-o într-o perioadă în care nimeni nu ar fi bănuit ce se întâmpla cu adevărat în viața ei. Avea 36 de ani, lucra la un post TV cunoscut, o fiică minunată, o viață care, privită din afară, părea rotundă și bine pusă la punct. Dar serile ei erau altfel.
Foarte altfel.

Mi-a spus din primele interactiuni, cu un zâmbet stânjenit:
„Eu nu mănânc prostii în timpul zilei. Dar seara, când în sfârșit rămân singură, parcă se rupe ceva. Intru într-un fel de transă. Încep să mănânc pe fugă, compulsiv, orice prind. Nu-mi e foame, dar nu pot să mă opresc. Mă simt de parcă nu mai sunt eu.”

La început, Irina credea că problema ei era lipsa de voință. Dar de fapt, corpul și creierul ei învățaseră, în ani de zile, că mâncarea era cel mai rapid mod de a calma o tensiune invizibilă. O tensiune care nu venea dintr-un moment anume, ci dintr-un fond permanent de perfecționism, control și oboseală cronică emoțională.

Zilnic, ea funcționa la capacitate maximă. Se ținea tare. Nu se plângea. Era femeia care face tot, rezolvă tot, femeia care nu-și permite să cedeze. Dar în acele momente de liniște de seară, când nimeni nu mai cerea nimic de la ea, corpul cerea ce nu primise toată ziua: eliberare. Descărcare. Alinare.

Și o cerea prin mâncare.

Irina intra în episoade de mâncat compulsiv în care parcă disparea: nu mai simțea gustul, nu mai știa cât mănâncă, și nu se putea opri.
„Parcă mă priveam din afară”, a spus la un moment dat. „Nu mai eram acolo. Eram doar o mână care tot duce mâncare la gură.”

Ceea ce părea o simplă „poftă de dulce” era, în realitate, o strategie de supraviețuire. Una învățată, repetată, întărită de creierul ei în ani de „ținut în ea”. Nu avea nicio legătură cu voința.

După prima sesiune în care am lucrat impreună a venit în una din sesiuni cu ochii ușor înlăcrimați, dar limpezi. Ceva se întâmplase. Cu un ton cu totul diferit de data asta mi-a spus:

„Am înțeles că eu nu mâncam ca să mă pedepsesc… ci ca să nu simt. Pentru că, dacă simțeam… se rupea tot ce țineam în mine.”

A fost ca și cum o ușă veche, ferecată ani întregi, s-a deschis pentru prima dată.
Irina nu avea o problemă cu mâncarea. Avea un corp care nu mai știa cum să simtă în siguranță.

Pentru ani întregi, Irina trăise într-o stare de alertă de fundal. Mereu în priză, mereu disponibilă pentru ceilalți, mereu „în control”. Dar ceea ce părea echilibru, în interior era de fapt hipervigilență — o stare în care corpul nu primește niciodată semnalul că „acum e în regulă, ești în siguranță”.

Asta se întâmplă în multe povești de compulsie: nu e vorba despre alimentul în sine, ci despre absența unei ancore sigure în propriul corp.
Când nu ne simțim în siguranță să plângem, să simțim, să cedăm, să ne oprim… corpul găsește altceva. Ceva ce oferă o iluzie de siguranță. Mâncarea.

Pentru Irina, mâncatul nu era doar despre „gust”. Era un mecanism de disociere. O modalitate prin care corpul ei se scotea din tensiune, fără să trebuiască să simtă durerea, tristețea, epuizarea, furia, singurătatea.

Pentru că toate acele emoții, învățate cândva ca fiind „periculoase” sau „inacceptabile”, fuseseră închise sub preș. Iar acel preș era ținut la locul lui cu voință, control și ciocolată.

Când a început să-și asculte corpul, Irina a descoperit un adevăr dureros și eliberator:
Nu putea să simtă... pentru că nimeni nu o învățase vreodată că e sigur să simtă.
Că poate plânge și totul nu se destramă. Că poate fi vulnerabilă fără să piardă tot. Că poate sta cu o emoție, fără să fie consumată de ea.

Abia atunci, pentru prima dată, mâncarea a început să-și piardă „puterea magică”. Pentru că corpului i se dădea, în sfârșit, altceva:
Spațiu. Răgaz. Respirație. Blândețe.
Și mai ales, o prezență care nu fugea la primul disconfort.

🔸 Ce poți face dacă te regăsești într-o situație similară și mănânci compulsiv

Dacă te-ai recunoscut în mâncatul compulsiv primul pas este acesta:
Oprește-te din a te judeca.
Compulsia nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. Înseamnă că ai învățat, în lipsa altor opțiuni, să te protejezi cum ai putut.

Și vestea bună este că exact așa cum ai învățat compulsia, poți învăța și altceva.

🧭 Iată câțiva pași de început:

1. Începe să observi, nu să lupți.
În loc să te întrebi „De ce fac asta iar?”, încearcă:
👉 „Ce tensiune încerc să descarc sau să amorțesc acum?”
👉 „Ce emoție nu am avut voie să simt astăzi?”

Această schimbare de întrebare mută focusul de la autocritică la autoînțelegere. 

2. Creează o micro-pauză înainte de a acționa.
Nu trebuie să renunți la compulsie din prima. Doar creează 10 secunde de spațiu.
În acel spațiu, pune o mână pe inimă, respiră adânc și spune cu iubire și recunoștință:

👉 „Știu, dragă corp... știu că încerci să mă protejezi, nu să mă sabotezi. Îți mulțumesc.
Hai să găsim împreună o altă cale, una care nu doare, care nu ne face rău.”

👉 „Corpul meu drag, te aud. Te simt. Îți mulțumesc.
Nu mai e nevoie să fugi.
Sunt aici. Rămân. Ai încredere în mine. Liniștește-te. Nu ești singur.”

3. Fă loc pentru senzații, nu doar pentru mâncare.
Corpului tău nu-i e mereu foame de alimente.
Uneori îi e foame de liniște, de atingere, de prezență, de eliberare, de descărcare.

4. Ai răbdare cu procesul.
Compulsia nu dispare pentru că ai înțeles-o intelectual sau pentru că ai citit articolul potrivit.
Dispare treptat, pentru că în fiecare zi începi să răspunzi altfel la durerea sau nevoia din spate.
Pentru că nu o mai îneci în zahăr, ci o asculți. Nu o mai negi, ci o conții.
Iar corpul tău, văzând că e în siguranță, începe să nu mai ceară evadare sau amorțire prin mâncare.

💡 Dacă vrei să te simți susținută în procesul tău și să nu mai mergi singură prin asta, am creat un spațiu sigur pentru tine.

În programul meu de 14 zile pentru eliberarea de mâncatul emoțional și compulsiv, lucrăm exact pe aceste straturi: corp, creier, emoții și siguranță internă.

📌 Detalii despre program găsești aici: https://www.sofronea.com/rezolva-mancatul-emotional-in-14-zile-cu-radu